Ana-Maria Irimia

Dimineața devreme mă găsește la Târgu Jiu, unde ajung după un drum lung cu trenul de la București, obosită și dornică de odihnă. Dorm câteva ore, iar după prânz mă îndrept cu echipa de cercetare artistică, Daniela și Gabriel, spre Lelești, un sat ascuns între dealurile Gorjului, în comuna cu același nume, ce își păstrează încă autenticitatea rurală.

Pe drum, aflu că familia Lătărețu a schimbat planul inițial: interviul care trebuia să aibă loc

într-un spațiu de interior controlat va fi, în schimb, transformat într-o zi de camping autentic sub cerul liber, cu un cort, un foc aprins, un ceaun clocotind și o masă aranjată de sărbătoare, decorată cu fructe de toamnă, flori și frunze proaspăt culese.

Când ajungem pe dealurile din Lelești, priveliștea mi se deschide în față: un tablou viu al munților și văilor, cu parcele de vie și livezi de pomi fructiferi.

Întâlnirea cu familia Lătărețu este una deosebită și are loc pe parcursul întregii zile. O familie numeroasă, strâns legată de tradițiile locului. Fiecare dintre ei este mândru de rădăcinile și talentele familiei, iar atmosfera pe care o creează e plină de căldură, glume și povești care ar putea curge nesfârșit, însă toate discuțiile se leagă de un sentiment puternic de apartenență și susținere reciprocă.

Când domnul Vasile și doamna Nuța sosesc, sunt îmbrăcați în costume tradiționale și arată ca niște personaje dintr-o poveste. Doamna Nuța, care poartă pe cap o maramă lungă până la glezne, începe să ne povestească despre costumul său, specific zonei montane, mai puțin colorat, dar încărcat de semnificații.

Domnul Vasile, care poartă o vestă gorjenească autentică, în timp ce își pregătește vioara, ne vorbește despre Lelești și Frățești, despre formarea acestor sate și despre numele lor: „Lelea a rămas aici, iar fratele ei un pic mai la vale (arătând cu degetul) – Lelea ești, Frate ești.” Acest joc de cuvinte mă impresionează, o metaforă a identității și a apartenenței, unde fiecare familie își cunoaște rădăcinile. Cu mândrie, ne povestește despre pământurile lor fertile, lucrate cu grijă de oameni gospodari, cu tractoare moderne, onorând pământul ca sursă de hrană și independență. Locul este binecuvântat, spune el, și credința oamenilor din zonă a făcut ca intemperiile să ocolească plaiurile lor. Nu se muncește în zi de sărbătoare, căci altfel se încalcă legea și armonia locului.

În jurul nostru, peisajul se îmbină perfect cu aceste povești, iar atmosfera devine tot mai caldă, în ciuda ploii mărunte care a început.

Când doamna Nuța începe să cânte alături de vioara domnului Vasile, magia locului se intensifică, iar soarele își face apariția timid, parcă atras de sunetele delicate la care suntem cu toții martori. Cei doi interpretează o doină și o baladă, iar fiecare dublă e perfectă și plină de emoție. Vocea doamnei Nuța pare să cuprindă întregul peisaj, purtându-ne cu măiestrie pe culmile munților și coborându-ne brusc în ecoul văilor. Fiecare melismă, sau fiecare „lelismă” unică, se simte ca o călătorie între lumi, o călătorie profund emoțională.

Între duble, doamna Nuța ne povestește că Balada Șarpelui e mai lungă și o știe de la mama ei, de la care a și moștenit acest dar sacru de a cânta, ajungând să se emoționeze până la lacrimi când are ocazia să o interpreteze. Mai aflăm că doamna Nuța este și compozitoare, a scris versurile la numeroase piese pe care le-a produs și le-a interpretat alături de partenerul ei de viață și de scenă. Ne pune să ascultăm o doină înregistrată despre experiența unui vânător, cântată cu vocea de soțul său, domnul Vasile.

Vânătoarea încă este practicată în această zonă, făcând parte din tradițiile locului.

Aproape de seară, atmosfera se schimbă. Alți membri ai familiei și prieteni din sat ni se alătură. Îl cunoaștem astfel și pe domnul care a avut ani la rând rolul de „Cumnat de Mână”, un bărbat de peste 80 de ani, luminos și cu chef de povestit. Cu o lungă carieră de tâmplar, ne povestește că a lucrat la fabrici pentru export, însă își oferea oricând sprijinul și în comunitate, lucrând la câte o poartă din lemn sau la alte necesare în gospodărie atunci când i se cerea. În paralel era “Cumnatul de Mâna”, organizatorul nunților, responsabil pentru fiecare detaliu al evenimentului – de la muzică, invitații, mâncare, la adunarea darului. Pe fundal, echipa deja se pregătește să filmeze momentul domnului Vasile, care urmează să interpreteze o horă cu vioara la apus. Ritmul se accelerează și încet-încet se creează un rând de horă la care mă alătur. Tot aud pe fundal să nu mă uit în jos, că e ghinion, dar pașii par să-mi fie un mister: două la dreapta, una sau două la stânga? – totul devine o provocare. Totuși, în acele momente în care reușesc să mă sincronizez cu profesioniștii locului, simt cum fac parte dintr-un val colectiv, o energie care devine din ce în ce mai puternică. Soarele și arcușul viorii coboară, hora ne unește pe toți într-o bucurie, iar pentru o clipă, toată lumea devine una cu ritmul pământului.

Seara târzie aduce un moment de introspecție. În interviul cu doamna Nuța, o simt resemnată. Vorbește cu tristețe despre faptul că oamenii nu mai au nevoie de doine, că acest stil muzical riscă să se piardă dacă nu va exista cineva care să ducă mai departe aceste soluții vindecătoare pentru durerile umane. Vocea ei, de o sensibilitate infinită, mă impresionează prin delicatețea și forța cu care își cântă poveștile pline de înțelepciune.

Când toate filmările sunt gata, Mirela, fiica cea mare care ne-a primit, toată un zâmbet, a organizat decorul, a avut grijă să ne simțim cu toții bine, mereu atentă la părinții ei, să fie aranjate corect toate detaliile costumului la cadru, ei bine, acum ne pregătește o surpriză: seara noastră de camping se transformă într-o scenă modernă de karaoke. Cu un microfon conectat la boxă, Mirela cântă cu o voce perfectă, cu o prezență scenică puternică, umplând cerul Leleștiului cu bucuria ei muzicală. A studiat muzica și îmi spune cu modestie că nu stăpânește „melismele” tipice zonei, așa cum o face mama ei, Nuța, în mod natural. Totuși, Mirela cântă impecabil, fie că e vorba de muzică pop, RnB, jazz. Controlul pe care îl are asupra vocii ei e impresionant. Este un contrast fascinant între generații: pe de o parte, tradițiile mamei sale, doamna Nuța, și pe de altă parte, stilul modern, contemporan, al Mirelei, ambele pline de pasiune și de o putere de expresie care te impresionează.

La finalul serii, stăm cu toții în jurul focului, încărcați de poveștile zilei. Mirela mă îndeamnă să cânt și eu, așa că îmi încerc vocea cu o doină din Dolj. Emoția acumulată peste zi, combinată cu intensitatea peisajului și energia oamenilor, mă copleșește, și mă opresc după prima strofă, incapabilă să continui. În timp ce microfonul se descarcă și focul începe să se stingă, frigul îmi pătrunde în oase, iar noaptea ne îndeamnă să ne retragem la odihnă. Adorm plină de sunete, mirosuri și povești care îmi dansează prin minte.

Ș-am un cal de-i zic Cocor

Foaie verde, fir mohor
Ș-am un cal de-i zic Cocor
Prinde pasărea din zbor
Prinde pasărea din zbor
Și mai am pe Fulgeriș, măi
Mă duce noaptea furiș
Pe luncă, pe aluniș
Gazdele sunt prin vălcele
Armele prin turugele
Gazdele sunt prin vălcele
Armele prin turugele
Armele prin turugele
Dalei Gazdă, dumneata
Dă-mi o coajă de mălai
Să-ți umplu grajdul de cai
Ș-apucai pe deal, pe plai
Prin herghelia de cai
Făcui un arcan de tei
Și-l aruncai printre ei
Prinsei unu, prinsei doi, măi
Prinsei patruzeci și doi
Plecai prin zăvor cu ei

Balada Șarpelui sau Balada lui Mirea

-Mireo, Mireo, ce tot strigi
De prin lunci, din văi adânci
De prin lunci, din văi adânci, măi
Ori hainele ți le-ai rupt
Ori oițele-ai pierdut
Ori oițele-ai pierdut, măi
-Nici hainele nu le-am rupt
Nici oițele-am pierdut
M-am înșelat și-am adormit
Sub un pom mare-nflorit
Vântul când a adiat
Flori pe min’ s-au scuturat
Șarpele-n sân mi-a intrat
Șerpoaică, Balaurioaică
Când se-ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă sfârșește
Inimioara mi-o topește
Și-atunci Mirea ce-mi făcea
La mama lui se ducea
Și din gură-așa-i zicea, măi:
-Maică, măicuța mea,
Leagă-ți mâna de-o basma
Și bagă-mi în sân colea, măi
Și scoate-mi din sân Șerpoaica
Când se-ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă sfârșește
Inimioara mi-o topește, mamă
Și-atunci mama ce zicea:
Văzui mila de la mamă
De la mamă, de la tată
De la mândra mea cea dragă
De la mândra mea cea dragă
Și-atunci mândra ce-mi zicea:
-Ascultă, măi, Mireo-ncoa
Vino Mirea-alăturea
Să trăim cum om putea.
Ascultă, măi Mireo-ncoa
Ascultă, măi Mireo-ncoa, măi
Eu copii oi mai putea face
Dar mână n-am de unde scoate
Dar mână n-am de unde scoate
Eu copii oi mai putea face
Dar mână n-am de unde scoate
Dar mână n-am de unde scoate
Și-atunci Mirea ce făcea
La mândra lui se ducea
Și din gură-așa-i zicea, măi:
-Mândră, mândruța mea,
Leagă-ți mâna de-o basma
Și bagă în sân colea
Și scoate-mi din sân Șerpoaica
Când se-ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă sfârșește
Inimioara mi-o topește, mândră
Și-atunci mândra ce-mi făcea
Nici mâna n-o mai lega
Și în sân că mi-o băga, măi
Și de-acolo ce scotea
Scotea o salbă de bani
De galbeni și icusari
De galbeni și icusari
Și-atunci Mirea ce-mi zicea:
– Văzui mila de la mamă
De la mamă, de la tată
De la mândra mea cea dragă
De la mândra mea cea dragă
Și-atunci mândra ce-mi zicea:
-Ascultă, măi, Mireo-ncoa
Vino Mirea-alăturea
Să trăim cum om putea.