În lumea satului românesc, un element cu o importanță aparte, tocmai din grija pentru detalii, este portul. Prin port definim o etalare, la un moment dat, a unui ansamblu vestimentar ce poate include și obiecte de podoabă cu scopul împlinirii, a desăvârșirii estetice în consonanță cu starea spirituală pentru care este reprezentativ.
Astfel, straiul cel de toate zilele, după cum o cere caracterul practic și bunacuviință este simplu și modest. El trebuie să corespundă, în primul rând, unor necesități de ordin material.
În schimb, portul popular „de sărbătoare” care trebuie să corespundă unor necesități de ordin ritual ce stabilesc, de obicei, ordinea în societate (deși unele pot fi considerate fapte cu caracter excepțional, anumite tipuri de vestimentație specifice unor ritualuri de reintegrare – ex: călușarul sau costumațiile specifice marilor momente ale vieții) este fastuos, motiv pentru care este reținut ca având o mai mare frecvență.
În zilele noastre sunt rare comunitățile în care „portul popular de sărbătaore” să fie prezent cu aceeași vitalitate ca în trecut, chiar dacă perspectiva evenimențială se păstrează pe coordonatele sărbătorilor cu hore (ritual solar complex cu roluri multiple în organizarea socială sau într-o ordine de tip cosmogonic). În acest caz muzeele pot aduce oarece lămuriri privind modul de viață și complexitatea manifestărilor specifice civilizației sătești printr-o analiză directă a patrimoniului, analiză ce se poate corobora cu observații de ordin istoric, sociologic, antropologic. În acest chip putem să creionăm o imagine de ansamblu privind diversitatea formelor, bogăția coloristică și a simbolurilor, toate având o coerență specifică dorinței de a exprima un mesaj clar.
Putem înțelege preponderența costumelor femeiești din colecțiile muzeale prin perspectiva bogăției patrimoniului de acest tip, de care s-a beneficiat datorită „lăzii de zestre”. Lada de zestre sau „dota fetii” este mijlocul păstrător. Este adevărat că, din cele mai vechi timpuri femeia are apanajul meșteșugului țesutului și cusutului, tot ea îndeplinește rolul de transmițător direct al cunoștințelor prin viu grai din generație în generație, deci nu ar trebui să ne mire „misiunea” lăzii de zestre, în fapt, tot o formă de transmitere. Prin adăugarea în cadrul conceptului de dotă și a altor bunuri materiale necesare pentru asigurarea prosperității viitoarei familii, lada de zestre și-a pierdut treptat înțelesul ei de moștenire spirituală. Lada de zestre însăși, ca și obiectele cuprinse în ea, a căror încununare este costumul de mireasă au un caracter sacru ce poate fi demonstrat prin: puritatea creatorului, motivația creatorului, gradul de cunoaștere și pricepere al creatorului, modul de lucru (cu cea mai mare îngrijire), timpul de lucru (un timp spiritual, cu sfințenia consacrată de păstrarea riguroasă a sărbătorilor), spațiul creației, modalitățile de manifestare (ex: „cămașa pe care am purtat-o la hora la care am jucat prima dată împreună…”), modul de transmitere al meșteșugului, al informației practice și spirituale („costumul de la mama…”). Un foarte frumos cântec/descântec de dragoste din zona Olteniei certifică un anume ritual al creației: „Șade mândra pe măidan/Și-mi înșiră la mărgean/Da’ nu-nșiră cum se-nșiră/Ci-mi înșiră bob cu bob/ La tot bobu-mi face nod/Să mă vadă la ea rob/Dar ce fel de rob să-i fiu?/Numa-n brațe să mi-o țâu…” (Taraful din Grecești).
Nu întâmplător am menționat rolul costumului de mireasă. Sacralitatea sa este dată, mai presus de orice, de momentul acestei mari treceri. Femeia, prin puterea vieții pe care o are și care este consființită de bărbat, intră „în rândul lumii”. Simbolistica astrală a furcilor de tors, cu reprezentările soarelui și lunii face trimitere la relația dintre cei doi soți. Ei nu sunt egali, dar se completează întru perfecțiune. Fenomenul cosmic se află oglindit în ritual terestru, uman. Tocmai de aici își găsește explicația bogăția de simboluri a costumului de mireasă. Este un fapt împlinit care înseamnă conștiință de sine. Așadar, nimic nu este întâmplător.
În universul oniric tradițional moartea este asociată cu mireasa. Mireasa este cea care vestește pragul trecerii. În acest caz semantica se complică. Femeia nu este doar cea care naște, misiunea ei este de renaștere dincolo de moarte. În cazuri excepționale, ielele sau „frumoasele” au rolul de a înfăptui dreptatea, de a împăca lucrurile care nu respectă ordinea lumii. Doar luând în considerare mulțimea elementelor cu rol simbolic putem înțelege rolul costumului de mireasă ca obiect de ritual în marile treceri. Numai din perspectiva aceasta putem înțelege fastul elementelor de ritual funerar, mai ales în cazurile excepționale (cu costum de mireasă). Personal, consider că, pentru o femeie, costumul de mireasă este echivalent cu straiul preoțesc pentru un ierarh bisericesc.
Așadar, complexitatea relaționărilor de tip spiritual și material prilejuită de discuția despre fenomenul „costumului de mireasă” este un prilej de meditație, de luare aminte, de reconsiderare a poziției actuale. Pe de o parte, ceea ce am relevat anterior este doar un capăt de ață ce poate fi luat și depănat ulterior de fiecare, după puterile sale, pe de altă parte se ridică numeroase semne de întrebare privitoare la împrumutul formelor fără fond, la preluarea unor lucruri împăunate estetic dar dezgolite spiritual, la un mod de viață care celebrează mai mult forma, fizicul, palpabilul, decât sufletul, spiritul, simbolicul.
Nici măcar nu știm ce-am împrumutat. Îi spunem/spuneam strai nemțesc, dar moda fusese adusă de „ai noștri tineri” care „la Paris învață”, după cum amintea Eminescu, pulverizând goliciunea sufletească și a gândirii. Cred că ne-am pomenit cu un dar: darul neascultării…încă de la începuturi! Și de atunci încoace obișnuim să trecem prea ușor cu vederea, să respectăm din ce în ce mai puțin, până, probabil nu va mai rămânea din noi decât dorința…acea dorință păcătoasă…
