Luând aminte la chiverniseala țăranului nostru, așa cum l-am cunoscut din poveștile părinților și bunicilor sau cum l-am întâlnit îngrijind pământul strămoșesc, cu dorul de viață și suferința date moștenire de generații întregi, ne gândim că totul în lumea asta trebuie să aibă un rost. Nimic nu se face și nici nu se lasă în voia întâmplării. Așa că, venind vorba despre doină și despre o formă în care „lumea mare” ne recunoaște lucrurile noastre de aci, ne imaginăm că și asta trebuie să fie cu un rost.

Ca să ne lămurim ce avem de explicat trebuie, mai întâi, să definim ce este doina și care sau unde este comunitatea căreia i se atribuie. Universul țăranului român ceea ce noi numim, cu sens mai larg sau mai restrâns, comunitate, ceea ce grecii numeau oikumena, ceea ce Iorga a propus a se numi „romanii populare”, este satul său natal, de când s-a pomenit și până în zilele noastre. Marii noștri scriitori, preocupați de înțelegerea originilor noastre, au iubit țăranul român, căci altminteri nu-l poți căuta și nici găsi, decât cu sufletul.

Din acest punct de vedere, am putea spune, paradoxal, doina este un element de patrimoniu material, este o poezie sau un cântec, expresie nemijlocită a „sufletului românesc” cum îi spunea Eminescu, a firii „contemplative” cum îi spunea Blaga, în orice caz, a unor trăiri și a unui eu specific, netransmisibil și mereu viu.

Spațiul manifestărilor comunitare este definit în versul de debut al Doinei sale, de însuși M. Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa…”. Spun, „doinei sale”, pentru că fiecare suflet are propria sa doină. Doina, ca nume generic, este expresia directă a unui suflet colectiv, dar în atare cazuri sunt nenumărate forme de doină, corespunzătoare nesfârșitelor și nesecatelor „izvoare”.

Doina, ca și conștiință de sine se identifică sub diferite forme. Pentru un mean de păstori doina este Miorița, miile sale de variante confirmând marea circulație, dar și miile de identități rezonatoare. Miorița nu este o baladă, nu are un fir epic, nu prezintă fapte de vitejie cavalerească, nu prezintă istoria unui anume eveniment. Miorița este un cantec de preamărire a naturii și a sufletului, ambele nemuritoare. Miorița nu este încărcată de tragism, ci de viziune…

Că suntem conștienți de rolul Doinei în viața noastră, avem drept exemplu manualele de „Cetire” din anii ’40, perioadă de ample și adânci frământări, când grija , îndeobște, era orientată către formarea de caractere. Nu întâmplător acel manual începe cu Doina lui Alecsandri, poate cea mai completă formă de definire a doinei rămasă, încă din vremea scrierii sale, de neîntrecut până în prezent. „Doină cânt, doină șoptesc/ tot cu doina viețuiesc” atestă calitatea indisolubilă a relației doină-suflet.

„Lumea largă” este un concept definit tot de țăranul român, pentru a exprima spațiul de dincolo de hotarul satului. Recunoașterea de către „lumea largă” a Doinei este, de fapt, o recunoaștere a binomului doină – „suflet românesc”, iar, prin extensie, este un elogiu adus țăranului român. De aici încolo, decurg toate manifestările spirituale ale civilizației sătești. Uneori rodul lor este palpabil, sub forme diverse, alteori spiritul naște spirite, forme intangibile dar coerente și vii, expresii pure cu caracter comunicativ. Ritualul este doar forma de comunicare, ce-i drept, de multe ori, fastuoasă, dar comunicarea reprezintă fondul.

Recunoașterea doinei pentru comunitățile actuale este, de fapt, recunoașterea clară a unei civilizații de tip superior. Aceasta nu poate decât să ne însuflețească, vorba poetului: „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.

Dr. Albinel Firescu